"În mulţimea de studenţi care umplea în acea zi a anului 1950 curtea Politehnicii din Bucureşti, doi tineri atrăgeau privirile. Poate prin înfăţişarea lor, poate prin mersul lor, poate prin felul cum erau încadraţi de ceilalţi studenţi. Păreau amîndoi deopotrivă de înalţi. Dacă vreun curios din anul doi sau trei, subjugat de pasiunea exactităţii dimensiunilor, ar fi vrut cu orice preţ să stabilească proporţia reală, atunci pe bună dreptate, unul dintre eroii noştri ar fi fost gratificat cu doi sau trei centimetri în plus. Nu e mai puţin adevărat, însă, că aceşti centimetri se datorau aproape în întregime podoabei de păr negru, des, lucios, care-i scutea capul de orice altă protecţie, chiar în timpul celor mai generoase zile. Continuînd cu oarecare exagerare, se poate afirma că figura tînărului merita acea podoabă care stîrnise atîtea admiraţii şi atîtea invidii pe întreaga durată a unei promoţii. Contrastul net dintre negrul de smoală al părului şi albul de zăpadă al feţei imprima chipului o paloare stranie şi un aer superior de distincţie şi meditaţie. Ochii mari, negri, foarte îndepărtaţi unul de altul, înzestraţi cu o putere parcă nelimitată de înrobire şi fascinaţie, deveniseră cu vremea argumente incontestabile în disputele studentelor mai tinere, înfuriate de succesul unui actor la modă. Expresia atît de potrivită unui diplomat înainte de începerea discursului era destinată însă unui zimbet — e drept — atît de uşor nuanţat, încît avea puterea..."